L-am vizitat recent Păun Antalag. Câteva repere ale vieții sale profesionale așa cum au fost ele redate într-o ediție a publicației locale „Jurnal de Gătaia” rețin faptul că gazda noastră a terminat Filologia la Oradea, completându-și studiile la Universitatea din Timișoara.
Ca dascăl a predat la Școala generală din Cizer (județul Sălaj), din 1967 și până în 1975, fiind și director timp de șapte ani. Apoi a fost suplinitor la Liceul Teoretic din Gătaia și titular, apoi director, la Școala generală din Birda, dar și inspector școlar de specialitate pentru zona Deta.
Din 1998 este director adjunct la Liceul Teoretic din Gătaia, apoi, după câteva luni, director, până în 2002. Din acest an până în 2005 a funcționat tot la această unitate școlară ca profesor de română. Una peste alta și-a petrecut o viață dedicată școlii și limbii pe care o vorbim.
Își aduce aminte de alți colegi ai săi care predau în zonă același obiect – unii și franceza – de profesorii Elvira Rusnac, Stela Vieru sau de Marius Circa. În vremea cât a fost la catedră, Antalag spune că elevii veneau cu plăcere la școală, iar despre ultima perioadă, că liceul din Gătaia are în biblioteca sa un veritabil laborator de tehnologia cititului. Își amintește cu plăcere că mama sa, care nu avea decât șapte clase, își dorea mult ca să facă școală.
Deportat la vârsta ed șase ani
Dacă vrei să afli unde este casa sa poți întreba pe orice gătaianț. Așa am făcut și eu. Ce nu pot să-ți spună foștii elevi este poate ceea ce profesorul duce în memorie – copilăria sa furată. Localnic prin naștere, Păun Antalag face parte dintre cei care s-au născut după a doua conflagrație mondială (1945) și au cunoscut rigorile instalării regimului comunist în România.
La doar șase ani, a fost deportat împreună cu familia într-un sat nou, din Bărăgan, adică într-o miriște de grâu unde avea să le țină pe moment scut de arșiță și de ploi… un țăruș cu numele bunicului, același cu al său.
Totul a pornit de la faptul că străbunicii Maria și Toma Antalag au trecut Oceanul, după Primul Război Mondial, ca să facă bani și că l-au traversat și înapoi pentru a-și face un rost acasă.
Dolarii cu care au venit i-au investit în pământ și în utilaje agricole, iar spiritul de paori, de oameni gospodari și muncitori, dar și cu ajutorul unor credite bancare, îi transformă într-o familie înstărită, care avea ce să lase urmașilor.
Vremurile anilor ’50, însă, au fost ostile și întreaga familie a fost dusă la vagon, iar casa lor avea să devină, după deportare, sediul Gospodăriei Agricole Colective „Parhomenko” Gătaia. Profesorul dă dovadă de un umor amar, spunând că, fără voie, familia sa a contribuit la înființarea colectivului.
Casa avea două camere și o bucătărie. În gospodărie au rămas, în urma plecării, grajdul cu șase cai, doi mânji, două vaci și doi viței, opt porci, 25 de oi, păsări, dar și magazia cu cereale și mai multe utilaje agricole.
Printre secvențele întipărite în mintea copilului peste ani este și cea trecerii Ialomiței de convoiul de căruțe care îi transporta, apoi imaginile colibei ori ale casei lor din pământ bătut. Își amintește în același timp cu plăcere de încurajările învățătorului Nicolae Dancău, cel care le spunea copiilor că va veni și vremea când vor fi oameni realizați.
În iarna anului 1952, bunicul său fuge din Bărăgan pentru a o conduce pe ultimul drum pe mama sa. În timp ce îngropăciunea se desfășura, reușește să ajungă doar până în gara din Gătaia, unde este prins de miliție și dus înapoi în satul-lagăr.
Un nou început
Se întorc din Bărăgan în februarie 1956, dar casa nu li se mai restituie. Au locuit, în acele vremuri deosebit de grele pentru părinții săi, Elena și Rozmalin, în chirie, șapte persoane într-o cameră și-o bucătărie, apoi într-o altă casă. Abia după patru ani, primesc o locuință, dar nu pe-a lor.
Apoi, viața s-a adaptat la noile condiții. A urmat liceul, într-o clasă de excepție, 19 dintre cei 24 de colegi devenind profesori. Și-o aduce aminte pe diriginta Iosana Pleavă, o veritabilă mamă spirituală.
Cu povara amintirilor despre copilăria sa furată, revenim la școală, unde dascălul pensionar și-a petrecut cei mai mulți ani din viața sa activă. Ne spune că cititul astăzi nu-i mai atrage pe elevi, dar și că apetitul pentru carte depinde foarte mult de profesorul de limba română. Pe vremea sa, le cerea elevilor să facă fișe și nu le permitea să-și copieze temele unii de la alții.
Astăzi, însă, totul pare diferit. Profesorul Păun Antalag crede însă cu tărie că elevii se vor apleca din nou cu interes spre învățătură și că tehnologia îi va ajuta foarte mult.
