POVESTIRI DE PE STRADA TA. Bărbatul care trăiește frumos!

Povestiri de pe strada ta1

Doamna Silvia lucrează la primărie și în ziua asta de luni, spre sfârșit de noiembrie, îmi e ghid. În oraș este șantier la mai tot pasul, se ocolește, să ajungi la o adresă trebuie să cunoști străzile. Înainte și la stânga, pe drumul care duce la Crame, spune ghidul, ușor, mă avertizează, încet, intrăm pe prima la dreapta.

Execut și ultima comandă și constat că dincolo de marginea drumului, pe partea stângă, începe câmpul. E latura de est a orașului. Doamna Silvia, fire largă, domoală la vorbă, dă vestea că suntem la destinație. Intră pe o poartă ca la ea acasă, într-un fel chiar este, aici stă bunicul din partea mamei.

Matei Konyia se numește. Omul făcuse un foc strașnic în sobă, nu e proprietar de păduri, și ne aștepta cu trei albume puse pe masă. Se gândise că este nimerit să susțină povestea, când cere situația, cu argumente. Nimic ostentativ.

Trecând de la o fotografie la alta se vede că la vremea lui a fost bărbat chipeș. Drept dovadă, în tinerețe, un fotograf din Arad, observând ce stofă a întâlnit, i-a propus o ședință foto. Dar i-a luat și bani, vreo trei sute de lei, cam o jumătate de salariu pe-atunci.

Într-un portret are o freză impecabilă, e îmbrăcat în costum negru, stă ca turnat pe el, așa, mai slăbuț cum era, cămașă albă și cravată asortată. Pozarul i-a oferit din recuzită și o jumătate de trabuc pe care domnul Matei îl ține între degete nu doar cu dexteritate, ci cu finețe, de parcă se născuse cu trabucul în mână.

– Cum și, mai ales, de ce v-ați stabilit la Recaș?

– M-am îndrăgostit.

Nu-i dai șaptezeci și șapte de ani, asta și pentru că îl slujește fizicul, e mai slăbuț, lipsit de calviție, cu privire vioaie și destulă vervă. În cameră fiecare obiect zici că a crescut pe locul în care se află, dar căldura devine copleșitoare și ghidul, doamna Silvia, crapă puțin ușa. E multă tihnă în casa asta.

Tot ea îl îndeamnă să îmi povestească, iar lui îi face cu adevărat plăcere, cum a cunoscut-o pe Elisabeta, soția. Rămân mut de uimire. Numai când aud despre ce ar fi vorba.

Într-o zi, la Mailat fiind, undeva lângă Vinga, s-a dus în vizită la un prieten. Bărbatul tocmai se căsătorise cu o femeie din Recaș. Temându-se că o va prinde dorul de casă își luase cu ea câteva fotografii, pe care le-a înrămat și le-a pus, cum se obișnuiește, pe un perete. Matei s-a uitat lung la ele. Aș putea vorbi cu fata asta? s-a interesat și gazda i-a dat adresa.

Îl sedusese atât de mult o fată din fotografie că l-a scurt timp, era înainte de Paști, 1959, a căutat-o. În toamnă, pe 11 octombrie, au făcut nuntă.

”M-a întâmpinat viitoarea soacră. Elisabeta nu era acasă. Când ne-a văzut, am fost însoțit de un amic, Pastor se chema, a intrat la vecini. Nu pentru mult timp. Interesant amicul ăsta al meu, a luat-o pe soacră-mea și s-a dus prin ocol să vadă, ca să pot eu vorbi cu Elisabeta.

– Nu mai știu, dar în orice caz am început s-o vrăjesc. Ei i-a fost rușine, avea optsprezece ani, și eu eram la fel de tânăr, împlineam douăzeci. La plecare am fost îndrăzneț… Am pupat-o, na, și am întrebat dacă pot reveni peste două săptămâni.

– Și ce v-a răspuns?

– Exact asta a spus: Și da, și nu… Am revenit, am fost găzduit de tatăl Iulianei, femeia venită în satul meu, Mailat, care mi-a dat adresa. A doua zi era Paștele și am ieșit la plimbare. La ceva vreme i-a vizitat și maică-mea, să vadă cine-i fata.

Domnul Matei chiar se prinde în propria poveste, girat de nepoată, doamna Silvia, ghidul, și se mărturisește admirabil de sincer. Soacra l-a îndrăgit din prima zi și, cât a trăit, doar așa i s-a adresat, dragul meu ginere. Și cu socrul s-a înțeles de minune.

– Eu am fost băiat liniștit, explică domnul Matei pentru cine s-ar arăta, la o adică, surprins de atâta armonie. Ce mi s-a spus, aia am făcut! Dar am avut și ghinion…

Pentru că zâmbește pe sub mustață, nu are, dar știți vorba, să nu stric momentul, îl las, dar și-l aștept, în apele lui.

– După zece zile de la căsătorie am plecat în armată, la București.

Mai răsfoim albumele. Au povestea lor, într-o fotografie este el și nevasta, sigur abia trecuseră peste primul prag al iubirii. Femeia se lasase prinsă de mijloc, dăruită, stare pură de bucurie. Purta o bluză albă, părul aranjat permanent, cu uitătura năpădită de mulțumire. Ea îi prinse brațele cu palmele, o nedeslușită, pentru privitor, atingere.

Elisabeta îi trimitea soldatului Matei Konyia săptămânal o scrisoare. El îi răspundea cu același foc. O dată l-a și vizitat, chiar atunci i-a dat vestea că este însărcinată. De aici viața lor intră adânc în poveste.

Domnul Matei a rămas, și nu știu de ce, în aceeași poziție, așezat pe dunga patului, sprijinit în palme, mișcând rar din umeri. Uneori ai crede că se reazemă de el. Ghidul ne stă aproape, nu e nevoie să intervină.

Sunt întâmplări pe care le aude acum și sigur observă cum se aprinde, din când în când, domnul Matei. Ca atunci când a povestit, terminase armata, că odată coborât în gară a venit glonț acasă.

”Nu m-am oprit cu nimeni pe drum, socru-meu mi-a zis că de la poartă și până în casă am făcut numai trei pași. Fiica, Elisabeta, poartă numele soției, avea deja un an și jumătate. Nu mă știa, însă în douăzeci de minute am cucerit-o.”

Dar vremurile se schimbau și tâmplarul Matei Konyia a intrat în rândul navetiștilor. La fel și doamna Elisabeta. Au muncit în aceeași uzină. Ea s-a făcut lăcătuș. Ca orice navetist, și-au luat biciclete și din fața casei până la gară, indiferent de anotimp, de starea vremii, parcurgeau, de două ori pe zi, câte 3,7 kilometri.

Tot un navetist din Recaș mi-a spus, cândva, că aleea ce se desprinde din drumul ce străbate urbea și duce la gară, la anumite ore, era neagră. Adică înțesată cu oameni.

Domnul Matei nu vorbește despre un adevăr. Îl evită. Dintr-o zi a rămas singur. Numai bărbatul care caută, și-n vis, femeia pe care a zidit-o în o mie de gânduri și în tot atâtea dorințe are parte de cea mai cruntă pedeapsă: să o vadă cum îmbătrânește în brațele lui.

Domnul Matei nu a avut parte și de asta. Fata din fotografie, când i-a fost trecerea, făcuse doar primul pas. Domnul Matei stă singur, e numai plăcerea lui, însă mai zilnic este vizitat de cineva din familie. Spală, face sârguincios curat, mâncare. Nu și prăjitură. E priceput doar la clătite. E un trăitor aparte, dacă știi de unde să-l iei, altfel nu s-ar topi în poveste.

În momentele când îl ajunge ceva din urmă, numai el știe ce, se prea poate să deschidă, nevăzut și neștiut, fie și numai imaginar, o fereastră. Atunci, casa lui din strada Clopotului, numărul 44 – nici mare, nici mică – i se pare cât un castel. Și din fereastra pe care o alege se uită spre locul în care îl trimite, ademenitor, un gând.


Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *