O ştiu de 30, ba nu, de 40 de ani. Ea era… cântec. Era personaj fabulos dintr-o poveste bănăţeană pe care o auzeam, din când în când, istorisită sau recitată, de bunicul meu născut în Balinţ, în 1901. Fusese cantor la biserică, dar iubea (cum altfel?) şi cântecele de lume.
Pe cel cu „Şaişpe ani şi doi ochi negri” de la el l-am învăţat. Şi tot de la el am auzit, pentru prima oară, de „Florica de la Coştei”. Când îşi aducea aminte de meleagurile natale şi de copilărie, pomenea nu numai de neamurile lui, ci şi de câteva sate învecinate cu acela în care a văzut lumina zilei. Fiecăruia îi ataşa un vers, o zicere, o legendă. „Fecili dân Chizătău/Duhănesc şi ţân băgău”, spunea el, iar mama venea, pentru mine, cu traducerea. Adică fetele de-acolo fumează şi mestecă tutun. Coşteiul însemna Florica.
„Florica dă la Coşcei/S-o dus să să tungă-n băi/La Băile Herculane/Unge-s doamne şî cucoane/Căpitanu’ dân Brăila/I-o tăiat păru’ cu sila…” Ştiam, pur şi simplu, că ea a existat cu adevărat. Mai târziu, mi-o imaginam localizată în timp undeva prin anii ’30 ai veacului trecut, când femeile moderne şi mondene renunţau la pletele lungi şi se coafau „a la victime”, cu ceafa liberă.
La „casa cu olane” te întâmpină doar tăcerea
Abia de puţină vreme, ajunsă în comuna timişeană de unde a izvorât povestea, am îndrăznit să întreb despre ea. La început, am aflat puţine lucruri. Că-i adevărat că s-a născut şi a trăit la Coşteiu. Că a fost spectaculos de frumoasă şi extraordinar de emancipată pentru epoca ei, dar şi pentru lumea din care venea.
O bănăţeancă frumoasă, bogată şi cheltuitoare a ajuns un personaj fabulos
Că, pe strada centrală, nu departe de sediul de azi al primăriei, e-n picioare casa ei cu olane, locuită de nişte urmaşi. Am ajuns chiar să bat la poarta impunătoarei vile construite, atipic pentru vestul ţării, în stil brâncovenesc, dar nu mi-a răspuns nimeni. Poate că proprietarii nu erau acasă sau, cine ştie, nu agreau străinii veniţi să-i tulbure cu întrebări incomode.
Două surori măritate cu doi fraţi
Din vorbă-n vorbă şi din om în om, am reuşit să dau de nepoata Floricăi. O doamnă distinsă, din Timişoara, care a consimţit să-mi ofere câteva date despre cea care a fost nimeni alta decât sora mamei sale: „A fost o istorie interesantă. Două surori s-au căsătorit cu doi fraţi, dar destinele coşteiencelor au fost la fel de diferite pe cât au fost ele, ca aspect şi ca fire. Nu semănau. Mama mea, Alma, era blondă cu ochi albaştri, mătuşa – brună cu ochi negri. Părinţii mei s-au luat din adolescenţă şi au avut un mariaj de 63 de ani. S-au iubit atât de mult, încât, după ce s-a dus mama, mergea mereu la ea la cimitir cu câte o ofrandă. Primăvara îi ducea căpşuni şi cireşe, să nu-i lipsească pe ceea lume. Apoi, era rândul altor fructe de sezon, după anotimp… Nu i-a supravieţuit decât doi ani. Cu câteva zile înainte de a muri a şi visat-o, în straie de păoriţă, iar ultimele lui cuvinte au fost << Alma, dă-mi mâna!>>. Se vor fi regăsit dincolo, dragii mei…”
O bănăţeancă frumoasă, bogată şi cheltuitoare
O bănăţeancă frumoasă, bogată şi cheltuitoare„Mătuşa Florica era altă plămadă şi altfel i-a fost şi soarta. A fost bogată, foarte bogată, dar şi cheltuitoare. I-a plăcut să se distreze şi a fost un om hotărât, căruia nu i-a prea păsat de părerile celorlalţi. Într-unul din portretele de familie, mi-o aduc aminte îmbrăcată ţărăneşte. Cu forme voluptoase sau poate doar accentuate de poalele bogate de pe vremea când idealul rural de frumuseţe feminină însemna <<albă, grasă şi frumoasă>>… Era, precum ziceam, brunetă, cu un păr splendid, şi avea tenul ca de porţelan. Semăna cu actriţa aceea, Maria Felix”, mi-a descris-o interlocutoarea mea, amintind că, în fotografia cu pricina, câteva detalii vorbeau şi despre statutul social al bănăţencei.
„Purta un lanţ de aur, lung de un metru, cu un ceas atârnat la brăciră, şi o salbă mare de galbeni. Cu soţul ei, Coriolan Stoicănescu, alcătuiau un cuplu cunoscut la Coştei, căci erau oameni de vază, foarte avuţi, dintr-un neam care a reuşit să-şi câştige, pe dreptate, nume de bogătani prin această parte de Banat. Deţineau pământuri şi un birt la şosea, cu dever mare şi clientelă de soi. Aveau bani gârlă şi-o ladă plină cu monede. Au avut două fete, pe Adela şi pe Stela, iar aceasta din urmă a moştenit atuurile fizice ale mamei sale. Mariajul, însă, n-a rezistat”.
Un divorţ şi-o plecare la Herculane
„Cei doi au divorţat, copilele au rămas în grija bunicii mele, iar ea, mătuşă-mea, a plecat. Cum zice cântecul, la Herculane. I-a plăcut ei acolo, a petrecut în staţiune perioade destul de lungi. Atmosfera de lux, peisajele montane, lumea bună, totul o atrăgea… De plecat, însă, a plecat singură, nu cu vreun iubit, cum s-ar deduce din cântec. Avea, har Domnului, din ce să se întreţină. Iar când s-a tuns, a făcut-o din proprie iniţiativă, n-a obligat-o nimeni. Nici nu era genul de om căruia să i se poată impune ceva. Avea o fire arogantă, autoritară, nimeni nu-i trecea pe dinainte. A dorit să se transforme în doamnă şi a plătit pentru asta, la propriu şi la figurat. A renunţat şi la cosiţe, şi la portul popular, pentru totdeauna. S-a dorit cu o treaptă mai sus decât ai săi şi, de altfel, şi-a dus zilele în alt mediu social decât cel în care s-a născut. Iubiţii ei au fost bărbaţi cu clasă. Celebrul Ion Vidu venea în sat, călare pe-un cal alb, numai ca s-o întâlnească. Se vedeau în parcul din centrul Coşteiului… Un alt curtezan, Sevici, era avocat cu cotă”, mi-a mai spus urmaşa Floricăi.
„Doamna colonel” Cornelia Bălaşa
Şi tot de la ea am aflat că cel de-al doilea şi ultimul soţ al femeii a fost un colonel, Bălaşa. „Mi-l amintesc bine şi pe el: un domn în vârstă, prezentabil, puţin mai mic de statură decât ea. O persoană galantă, de modă veche. El a renovat casa cu olane în forma de astăzi. Prin anii 70, cei doi ţineau un fel de pensiune pentru străini, cu acte-n regulă, deşi era pe vremea comuniştilor. Tot de pe-atunci am câteva imagini cu ea – colonelul îi zicea Cornelia – la biserica din sat. Înaltă, impunătoare, uşor sfidătoare, cu nasul în vânt şi bărbia ridicată. Şi-i mai păstrez în minte vorba. Se străduia să se exprime literar, folosea graiul doar din când în când…”, m-a informat timişoreanca. Florica s-a stins devreme, la doar 62-64 de ani. „De fetele ei nu s-a ales mare lucru. Stela a reuşit să facă liceul. Adela a rămas ţărancă şi a murit la Craiova, la 82 de ani. Din mătuşă-mea a rămas povestea, amestecul ăsta de adevăr şi ficţiune, câteva fotografii de epocă şi, în cimitirul din comună, mormântul Corneliei Bălaşa, cu, în medalion, un portret al acesteia”, a continuat ea istorisirea. Florica de la Coştei, în straiele ei de doamnă…
