Niciunde nu e ca acasă…

muncitori 1

Stau liniștit. Nu mă mai ia nimeni la muncă în străinătate, căci am depășit vârsta până la care mai ești bun de hămălit pe acolo. Dacă nu mă ia, nici nu mai visez să văd Parisul, Roma sau Madridul, pe banii mei, câștigați aici.

Nici la tele nu mai uit, că nu-i nimic de văzut. Aceleași filme vechi, aceleași meciuri date în reluare ori talk-show-uri cu aceiași atotștiutori plicticoși. Niciodată n-aș fi crezut că voi ajunge până aici.

Dar am ajuns. Tot timpul au fost alții mai în vârstă decât mine și rosteam „Bună-ziua” și „Sărut-mâna”, în stânga și în dreapta, la foc automat. Acum ar trebui să-i aud pe alții mai tineri…

Dar, aș, cine-i mai salută astăzi pe cei vârstnici, dar mai ales cine le cedează politicos locul pe scaunele reabilitate ale tramvaiului (fără vatman?) Armonia? Așa că îmi înfășor mâna pe bara de lângă ușă să nu mă ia valul și cu cealaltă țin portofelul să nu mi-l fure profesioniștii.

Aud pe cineva spunând cu voce tare (bag de seamă că vorbea la telefon) că tocmai a venit din Roma. Aflu fără să vreau că i-a murit „baba” și până găsește alta… moare și aia. Așa că nu știe cu exactitate când va mai avea de lucru și dacă va mai avea. Bașca, începe să-i lipsească tot mai mult curajul, de când cu seismele, tornadele și norii… căzuți pe trotuar.

Vorbăreața mărturisește persoanei de la capătul firului (bărbat, femeie?) că acasă se plictisește nevoie mare de plimbat câinii prin cartier. Ieri, de exemplu, a făcut trei ture la prânz și alte trei seara, și ar fi făcut-o cel puțin una, dar câinele cu picățele a dat semn de oboseală. Nu și cel în carouri, care abia s-a încălzit.

„Ce bine era colo, la Roma” (care Romă?, că aceasta era departe, iar satul în care trăia „baba ei” era unul oarecare). „Era altfel”, apuc să aud până ce tramvaiul n-a frânat brusc și a estompat vorbele doamnei din fața mea.

Când totul a reintrat în normal, a continuat femeia, spunând că frigiderul acolo era mereu plin, bașca banii care îi intrau în cont. „Nu m-aș mai duce, zice, dar cred că-ți imaginezi că mă gândesc la pensie”.

Îmi imaginez, sigur, pensia e un lucru important. Și în plus nu e ca pe aici, în care punctul se mărește doar înainte de campania electorală, ci în euroi, să tot trăiești, frate, dar nu acolo, ci tot pe la noi, cum nicăieri nu este. Așadar, stau liniștit pentru că nimeni nu mă vrea la lucru.

Nici pe italienește, nici pe spaniolește, nici pe nemțește. Și nici pe șest. E ca și la noi, dacă ai o vârstă, nu te mai nimeni. Nici la negru, nici la cenușiu. Iar dacă nu, nu.

E drept că la buticul din colț se mai dă pe caiet și, când vine ziua, poștașul trece întâi pe acolo și achită datoriile tuturor, ducându-le celor care așteaptă doar diferența. Așa e și el sigur că nu va fi prădat, căci aproape că golește geanta, iar lumea o mai duce liniștit o lună pe datorie.

La țară, când nu aveau de lucru, cei ca mine ieșeau seara la stradă să mai schimbe o vorbă cu vecinii ori cu trecătorii. Dar la oraș? Toți au treabă. Stau la tele, de cu dimineața până seara…

Așa că deschid și eu televizorul, ca și cum aș deschide fereastra, să văd lumea, dacă ea tot nu mai are nevoie de mine. Ce ți-i cu oamenii ăștia de pe ecran care fac cozi ca să voteze taman pe dos de cum vrea sistemul, oricare ar fi acela? Dacă mă uit mai bine, observ însă că, și așa, nu pare să se fi schimbat ceva, în afară de niște vorbe goale care bâzâie în fiecare seară pe la urechi.

Dacă arunc cu telecomanda în ecran, televizorul nu se stinge, ci doar se schimbă programul. Dar și pe acela turuie aceleași vorbe…


Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

One thought on “Niciunde nu e ca acasă…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *