De 15 ani, o timişoreancă luptă pentru a demonstra că restituirea a jumătate dintr-o clădire istorică din Timişoara se bazează pe un fals

casa nationalizata

Zilele trecute, a ținut capul de afiș în mass-media convocarea la sediul DNA – Structura Centrală a fostului primar al Timișoarei, Gheorghe Ciuhandu, a actualului edil Nicolae Robu și a “vicelui” Dan Diaconu într-un mega-dosar vizând vânzarea frauduloasă, de-a lungul ultimilor 20 de ani, de către Primăria Timișoara, a 967 de imobile, în baza Legii 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului.

Legea mai sus invocată n-a fost, însă, singura încălcată de cei puși să o aplice în litera și spiritul ei, același lucru s-a întâmplat și cu Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Nu puține au fost cazurile în care, cu acte false și cu complicitatea funcționarilor corupți din primărie, o serie de imobile istorice au fost retrocedate unor moștenitori inventați, după care aceștia, la rândul lor, le-au vândut către terțe persoane pe bani frumoși.

15 ani de petiții

O timișoreancă în vârstă de 89 de ani, Iuliana Husar, și-a petrecut ultimii 15 ani scriind zeci de memorii către toate autoritățile statului, cărora le-a prezentat situația imobilului în care locuiește, o clădire istorică amplasată pe strada Emanoil Gojdu nr. 12, din care jumătate a fost retrocedată în anul 2008, într-o manieră pe care doamna Husar o consideră a fi ilegală. În ce ne privește, chiar dacă nu riscăm un verdict categoric, precum cel al venerabilei timișorence, totuși, avem convingerea că retrocedarea cu pricina este cel puțin dubioasă.

Iuliana Husar

În ultimii 15 ani, Iuliana Husar a expediat zeci de petiţii autorităţilor statului

 

De altfel, nici ancheta efectuată de Serviciul de investigații criminale al IPJ Timiș, încheiată cu un referat cu propunere de clasare, nu susține, negru pe alb, că absolut totul e în regulă în acest caz, ci doar că “nu există suficiente probe privind comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată”.

Un moștenitor apărut peste noapte

Așadar despre o acuzație de fals este vorba în cazul retrocedării parțiale de pe strada Emanoil Gojdu nr. 12, mai precis despre un fals moștenitor, aceasta fiind susținerea Iulianei Husar de la care a pornit ancheta poliției. Astfel, în zecile de petiții pe care octogenara timișoreană le-a scris, aceasta a explicat cum, devenită proprietară, în 1997, ca efect al Legii 112/1995, a apartamentului nr. 2, în care locuia din 1979, s-a trezit, în 2002, că cele două apartamente din partea stângă a imobilului naționalizat (vom vedea imediat în ce condiții) în urma Decretului 92/1950, apartamentul 1-3 (cele două locuințe inițiale au fost reunite într-una singură) și 4 (în primul apartament locuia un chiriaș al primăriei, iar al doilea era gol) sunt revendicate de un fost cetățean român devenit cetățean german, care se născuse în… comuna Tomnatic (situată la 58 de kilometri distanță de Timișoara), locuise în Sânnicolau Mare și emigrase, spre finele anilor ’80, în RFG și care pretindea acum că este urmașul de drept al fostului proprietar al clădirii.

Amintirile spun altceva

Stupoarea Iulianei Husar a fost maximă în momentul în care a aflat vestea, deoarece dumneaei știa, din cele relatate anterior de vecinii mai în vârstă, că fostul proprietar al imobilului din strada Emanoil Gojdu nr. 12, un anume Ioan Klaszkin, murise cândva prin anii ’50, fără… moștenitori. Mai mult, susține doamna Husar, aceiași vecini contemporani cu răposatul Klaszkin îi relataseră că acesta fusese înmormântat prin grija municipalității, tocmai pentru că nu exista nici o rudă care să se ocupe de înhumare.

Fiindcă imobilul rămăsese fără stăpân, mai precizează Iuliana Husar, în 1956, acesta a fost naționalizat, intrând în proprietatea Statului Român, în folosința Sfatului Popular al Orașului Timișoara. Timișoreanca susține așadar că n-ar fi fost vorba de o naționalizare clasică a unui imobil deținut de un “chiabur”, ci de o naționalizare a unei succesiuni vacante.

Notificare la primărie

Având în vedere toate aceste aspecte, e de înțeles uimirea Iulianei Husar când a auzit că un anume Carol Ștefan Klaszkin, cetățean german, revendică o parte a imobilului din strada Emanoil Gojdu, susținând că este fiul defunctului Ioan Klaszkin. La câteva luni după depunerea notificării de revendicare la Primăria Timișoara, Carol Ștefan a decedat, acțiunea inițiată de el fiind continuată de soția acestuia, Maria Klaszkin, și fiicele Brigitte Schmidt și Renate Rohrich.

Astfel, la Direcția patrimoniu a primăriei se întocmește un dosar administrativ cu toate actele depuse de notificator și, mai apoi, de succesorii acestuia, funcționarii municipalității urmând să decidă, după analizarea și verificarea documentației, dacă moștenitorii cetățeanului german sunt îndreptățiți să primească înapoi cele două apartamente revendicate plus despăgubiri pentru celelalte două locuințe vândute ca efect al Legii 112/1995, cel cu numărul 2, al Iulianei Husar, și cel cu numărul 5, al vecinilor, familia Gîscă.

Invitație neonorată, revendicare aprobată

Între timp, doamna Husar a mizat pe buna-credință a oamenilor primăriei și a început seria petițiilor, chemându-i pe funcționarii Direcției patrimoniu, în frunte cu celebrul Nicușor Miuț (actualmente “locatar” al penitenciarului de pe strada Popa Șapcă pentru abuz în serviciu), să discute cu vecinii din anii ’50 ai proprietarului imobilului, care mai erau încă în viață, să afle, astfel, că răposatul Ioan Klaszkin murise singur, fără urmași, și să respingă revendicarea pretinsului moștenitor din Germania.

Evident, nici un funcționar al Primăriei Timișoara n-a catadicsit să se deplaseze la fața locului, Direcția patrimoniu mergând exclusiv pe mâna actelor prezentate de succesoarele notificatorului Carol Ștefan Klaszkin, astfel că, în urma referatului întocmit de Comisia de Aplicare a Legii 10/2001, primarul Gheorghe Ciuhandu a emis, în 19.08.2008, dispoziția nr. 1932, prin care celor trei cetățene germane le-au fost restituite apartamentele 1-3 și 4, întreaga grădină în suprafață de 705 metri pătrați (asupra căreia s-a instituit un drept de folosință special în favoarea beneficiarelor, în sensul că acestea se puteau comporta ca niște proprietari, doar că nu aveau voie să vândă acea suprafață decât dacă și-ar fi redobândit cetățenia română) și li se acordau despăgubiri bănești pentru celelalte două apartamente deja vândute familiilor Husar și Gîscă.

dispozitie retrocedare

Dispoziţia de retrocedare emisă de primarul Gheorghe Ciuhandu a avut la bază un dosar administrativ destul de subţire

 

De reținut că demersurile celor trei cetățene germane la autoritățile din Timișoara au fost făcute prin intermediul unui mandatar, un anume Eugen Radu, domiciliat pe Bd. C.D. Loga nr. 31.

Promisiune de formă

Așadar, succesoarele lui Carol Ștefan Klaszkin au obținut tot ceea ce-și doriseră, rămânea de văzut ce alegeau să întreprindă cu imobilele (jumătate de clădire și grădină) ce li se retrocedaseră. Doamna Husar ne-a povestit că, după ce nemțoaicele au devenit proprietare ale apartamentelor 1-3 și 4, ginerele uneia dintre cele două fete ale răposatului, Werner Schimdt, sosit la fața locului, a avut o discuție cu dumneaei în care i-a mărturisit că ei doresc să vândă noile proprietăți cu care se pricopsiseră și că n-ar dori ca acestea să fie cumpărate de romi.

Ca atare, neamțul a rugat-o pe Iuliana Husar să caute și ea cumpărători pentru cele două apartamente, lăsându-i numărul de telefon și adresa din Germania, unde să îl contacteze dacă va reuși să găsească doritori pentru cele două apartamente. Bucuroasă că, în ciuda dubiilor ei cu privire la calitatea de moștenitori cu acte în regulă a cetățenilor germani, aceștia încearcă să fie rezonabili, doamna Husar s-a străduit să își îndeplinească misiunea și chiar a reușit. Stupoare însă: la numărul de telefon din Germania nu răspundea nimeni, iar scrisoarea trimisă i-a fost returnată pe motiv că destinatarul era de negăsit!

Mandatarul nemților, vecin cu cumpărătorul rom…

Misterul s-a dezlegat peste câțiva ani, în 2012, când Werner Schimdt s-a reîntors pe strada E. Gojdu nr. 12 la braț cu un cunoscut membru al… clanurilor de romi din Timișoara, Stancu Covaci, pe care i l-a prezentat Iulianei Husar ca fiind noul său vecin! Chiar așa: proprietarele din Germania bătuseră palma cu cetățeanul român de etnie romă, a cărui mandatară, Laura Martocean, cumpărase apartamentele 1-3 și 4 și intrase și în posesia întregii grădini, de 705 metri pătrați!

Emanoil Gojdu

Partea stângă a casei a ajuns de la nemţi la romi…

 

Siderată, doamna Husar i-a cerut explicații lui Werner Schimdt cu privire la promisiunea neonorată, dar, evident, n-a primit nici o lămurire… Practic, totul fusese pus la cale încă din momentul inițierii acțiunii de revendicare, încă de atunci toate părțile implicate, inclusiv anumiți funcționari din primărie, știind cu exactitate care va fi rezultatul final. Vă amintiți unde locuia mandatarul nemților, Eugen Radu? Pe Bd. C.D. Loga nr. 31, adică la câteva numere distanță de… Stancu Covaci, al cărui domiciliu din Timișoara (atunci când nu se află în Franța) este Bd. C.D. Loga nr. 17!

O coincidență tulburătoare, nu-i așa? Și încă una: prezentă în 18 noiembrie 2014 la Biroul juridic al Primăriei Timișoara, pentru a reclama unele acțiuni ale noului său vecin, Iuliana Husar a obținut o audiență pentru data de 24 noiembrie, zi în care, la ora programată, s-a trezit că Stancu Covaci era și el acolo, anunțat fiind de unul dintre funcționarii municipalității…

Dosar clasat la poliție

De la intrarea romilor în jumătatea de casă de pe str. E. Gojdu nr. 12, viața Iulianei Husar și a familiei Gîscă s-a transformat în calvar, la fel cum s-a întâmplat și în cazul altor zeci de familii de timișoreni, obligate să-și ia lumea în cap și să-și caute altă locuință. Doar că doamna Husar n-a plecat niciunde, ci a continuat să tragă de mânecă autoritățile statului, în speranța că, în cele din urmă, ilegalitatea care, susține dumneaei, a stat la baza retrocedării celor două apartamente va fi devoalată.

Dacă memoriile expediate pe adresa primăriei n-aveau, din start, nici o șansă de rezolvare, în schimb, exista o posibilitate ca o anchetă penală pe această temă să scoată adevărul la suprafață. Din păcate pentru venerabila timișoreancă, așa cum menționam la începutul articolului, nici cercetările efectuate de Serviciul de investigații criminale din cadrul IPJ Timiș n-au ajuns la rezultatul scontat de Iuliana Husar: în referatul cu propunere de clasare, confirmat prin ordonanță de clasare de către procuror, se precizează că “din probatoriul administrat în cauză rezultă că nu există suficiente probe privind comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată”.

O concluzie neconvingătoare

Fără a încerca să contestăm concluzia anchetatorului sau să-i punem la îndoială buna-credință, ne permitem, însă, să ne punem, la rândul nostru, o întrebare: oare din probatoriul administrat în cauză rezultă fără putință de tăgadă că revendicatorul inițial din Germania, Carol Ștefan Klaszkin, este adevăratul succesor al fostului proprietar al imobilului de pe strada Emanoil Gojdu nr. 12, Ioan Klaszkin? Noi credem că răspunsul este “Nu” și vom încerca să-l argumentăm în cele ce urmează.

Identitate de persoană sau coincidență de nume?

Să le luăm pe rând. În referatul cu propunere de clasare se menționează următoarele: “Din extrasele de stare civilă și actele depuse la dosar (n.r. – este vorba de dosarul administrativ întocmit de departamentul de specialitate al Primăriei Timișoara în baza notificării din 12.02.2002 depuse de Carol Ștefan Klaszkin), a reieșit că numitul Klaszkin Ioan, ai cărui moștenitori au solicitat retrocedarea imobilului din str. E. Gojdu nr. 12, era fiul lui Klaszkin Carolus și Rosina Catharina Roth, s-a născut în localitatea Tomnatic, la data de 5.01.1886, a decedat la 22.12.1953 în localitatea Tomnatic, fiind de profesie medic veterinar. Mama acestuia s-a numit Klaszkin Ecatarina (fostă Roth Rosina Catharina), fiica lui Roth Aloysiu și Kiefer Barbara, născută în 7.08.1867 în localitatea Tomnatic, decedată la Timișoara, la 17.04.1935, cu ultim domiciliu avut în Timișoara, str. E. Gojdu nr. 12. Klaszkin Ioan a fost căsătorit cu Klaszkin Wilhelmina (Vilma Maria), au avut un copil, respectiv pe Klaszkin Carol Ștefan (Karl Stefan), născut la data de 20.08.1921, în localitatea Tomnatic, decedat în data de 30.06.2002 (n.r. – în Germania)”.

Așadar, dintr-un punct de vedere, lucrurile sunt clare: Carol Ștefan Klaszkin din Tomnatic a fost fiul lui Ioan Klaszkin din Tomnatic. Întrebarea fundamentală este, însă, alta: a fost Ioan Klaszkin din Tomnatic una și aceeași persoană cu Ioan Klaszkin care figura, în cartea funciară, ca proprietar al imobilului de pe str. E. Gojdu nr. 12 din Timișoara sau e vorba doar de o coincidență de nume, speculată de cine a știut ce și unde să caute?

Casa din Timișoara, „uitată” la dezbaterea succesiunii

În cercetările sale, polițistul anchetator a descoperit, în vechea carte funciară nr. 553 Timișoara – Iosefin (pe care am obținut-o și noi în cadrul propriei investigații jurnalistice), că, în anul 1910, proprietari ai imobilului respectiv figurau un anume Klaszkin Karoly și o anume Roth Katalin (n.r. – nici Ecatarina, nici Catharina, așa cum o chema pe mama lui Ioan Klaszkin din Tomnatic, dar nu ne cramponăm neapărat de această deosebire lingvistică), pentru ca, mai târziu, în anii 1919-1920, să apară ca proprietar un cetățean pe nume Klaszkin Ioan, beneficiar al unei donații și al unei moșteniri având ca obiect respectiva clădire.

cf timisoara

Imobilul moştenit în 1920 de Ioan Klaszkin a fost naţionalizat în 1956

 

Din 1920, vreme de 36 de ani, nu mai apare nici o modificare în cartea funciară, până în 20 august 1956, când în CF e trecută următoarea mențiune: “În baza cererii Sfatului Popular al Orașului Timișoara, Întreprinderea de Locuințe și Localuri cu nr. 7633/1956, se întabulează dreptul de proprietate, în conformitate cu decretul nr. 92/1950, cu titlul de naționalizare în favoarea Statului, în folosința Sfatului Popular al Orașului Timișoara”. Să recapitulăm: Ioan Klaszkin, cel născut în Tomnatic și despre care se susține că, în 1919 și 1920, devenise proprietar al imobilului din Timișoara, moare, în 1953, tot în Tomnatic (unde, de altfel, își dusese întreaga existență), iar în august 1956, casa de pe strada E. Gojdu este naționalizată.

Doar că, dacă așa au stat lucrurile, atunci cum se explică faptul că, la doi ani de la decesul lui Ioan Klaszkin, în 1955, la dezbaterea succesiunii, văduva sa, Wilhelmina Klaszkin, nu menționează și imobilul din Timișoara ca bun al defunctului său soț?! Da, soția acestuia a moștenit doar casa din Tomnatic, nu și imobilul din Timișoara, care urma să fie naționalizat doar un an mai târziu și, deci, la ora dezbaterii succesiunii, putea fi inclus, fără probleme, în masa succesorală! Era mai mult decât ilogic ca văduva lui Ioan Klaszkin să nu își dorească să intre în posesia unui imobil mult mai valoros, cel din capitala Banatului, și să se mulțumească doar cu modesta casă din Tomnatic…

Meserie salvatoare

Dar asta nu e totul. Citiți ce scria în celebrul decret al naționalizării, nr. 92/1950: “Nu intră în prevederile decretului de față și nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor”. Vă mai amintiți ce meserie avea Ioan Klaszkin? Era medic veterinar, adică intelectual profesionist și, deci, imobilele care i-ar fi aparținut nu ar fi intrat sub incidența respectivului decret, n-ar fi fost naționalizate! Atunci cum de a ajuns clădirea de pe str. Emanoil Gojdu să fie naționalizată?! Și de ce doar imobilul din Timișoara să fi fost naționalizat, iar cel din Tomnatic – nu?!

Urmaș al coloniștilor francezi din Banat

Şi încă un amănunt extrem de important, care se regăsește în dosarul penal, dar a fost trecut cu vederea de anchetator, nefiind amintit în referatul cu propunere de clasare: după intrarea în vigoare a decretului 92/1950, medicul veterinar Ioan Klaszkin din Tomnatic a solicitat, printr-un memoriu (existent, cum spuneam, în dosarul penal) autorităților statului să îl excepteze de la aplicarea prevederilor decretului pe motiv că el nu este chiabur, ci este urmaș al coloniștilor francezi care au ajuns, prin anii 1770, în Banat. Răspunsul autorităților este pozitiv, medicului veterinar Ioan Klaszkin comunicându-i-se că proprietatea sa nu va fi naționalizată. Așadar, singura explicație a faptului că, în 1956, imobilul de pe strada E. Gojdu din Timișoara a fost naționalizat este că, în realitate, acea clădire i-ar fi aparținut… altui Ioan Klaszkin, nu medicului veterinar din Tomnatic!

O verificare sumară

Ca să fie mai clar: singurele elemente pe care se bazează supoziția că proprietarul imobilului de pe strada E. Gojdu nr. 12 din Timișoara și medicul veterinar din Tomnatic sunt una și aceeași persoană sunt înscrisurile din cartea funciară din care reiese că numele foștilor proprietari ai clădirii din Timișoara, Klaszkin Karoly și Klaszkin Roth Katalin sunt (aproape) identice cu numele părinților lui Ioan Klaszkin din Tomnatic. Atât. Această coincidență de nume le-a fost suficientă funcționarilor Primăriei Timișoara pentru a fi de acord cu retrocedarea către cetățenele germane a celor două apartamente și cu plata despăgubirilor bănești în contul celorlalte două locuințe deja vândute.

Un act apărut ulterior

Pe de altă parte, e adevărat că, ulterior, în 2015, polițiștii Serviciului de investigații criminale au obținut un extras de deces al Ecatarinei Klaszkin, cea născută în Tomnatic și mamă a medicului veterinar Ioan Klaszkin, din care reiese că a murit în 17.04.1935 și că ar fi avut ultimul domiciliu în Timișoara, pe str. E. Gojdu nr. 12. Doar că acest extras de deces nu exista în documenția întocmită, în 2008, în vederea retrocedării imobilului, de către funcționarii Primăriei Timișoara, iar acest lucru rezultă dintr-o adresă expediată Iulianei Husar, în august 2014, de IPJ Timiș, care, printre altele, îi înșiruia petentei ce acte se găsesc în dosarul administrativ nr. 2085 aflat în arhiva municipalității. Printre acestea, cum spuneam, nu se găsea nici un extras de deces pe numele Ecatarinei Klaszkin. O fi apărut între timp…

Două decenii și o întrebare cu un răspuns ignorat

Dar chiar și-așa, dacă tot au descoperit marea conexiune între Tomnatic și Timișoara, respectivii polițiști nu și-au pus întrebarea: dacă acea Ecatarina Klaszkin a murit în 1935, iar presupusul ei fiu, Ioan Klaszkin, a trăit toată viața în Tomnatic, unde era medic veterinar, atunci cine a locuit mai bine de două decenii în casa de pe str. E. Gojdu nr. 12, din aprilie 1935 până în august 1956, când imobilul a intrat în proprietatea statului, ca efect al naționalizării?!

Culmea e că în dosarul penal din 2015 există și un posibil răspuns, dar acesta a fost trecut cu vederea de către anchetatori. Iată ce se menționează în referatul cu propunere de clasare: „Din declarația lui Ilie Rucsanda din 19.06.2013, reiese că locuiește în imobilul din Timișoara, str. Emanoil Gojdu nr. 10, apart. 1, din anul 1952. Cunoaște că, în curtea imobilului de la nr. 12, locuia un bătrân de naționalitate germană, din auzite a aflat că era fostul proprietar al imobilului. De la soțul său a aflat că acest bătrân pe nume Klaszkin Ioan a murit și că a fost înmormântat de către Primăria Municipiului Timișoara”.

Sigur, niște amintiri, posibil fără o acuratețe desăvârșită, ale unei bătrâne nu pot echivala cu o certitudine, dar parcă, în acest context, sună destul de veridic versiunea Iulianei Husar: acel bătrân de naționalitate germană de care își amintește vecina sa era adevăratul Ioan Klaszkin, care murise fără urmași și fusese înhumat prin grija municipalității și a cărui casă fusese ulterior naționalizată, fiind vorba de o succesiune vacantă.

Acte intrate în pământ

Un aspect foarte important – cel puțin așa credem noi – este și următorul: în dosarul administrativ nr. 2085 întocmit de funcționarii primăriei nu se găsește nici un document oficial care să confirme cele atestate prin actele de stare civilă aduse de revendicatorii imobilului din str. E. Gojdu nr. 12! Astfel, cum arătam mai sus, din extrasul CF reiese că, în 1919 și 1920, Ioan Klaszkin devenise proprietar al clădirii respective în urma unei donații și a unei moșteniri, însă actul de donație, respectiv cel de acceptare a moștenirii nu au fost depuse de cei ce susțin că sunt urmașii fostului proprietar. De altfel, aceste documente nu se găsesc nici la Arhivele Naționale, filiala Timișoara, așa cum se menționează în referatul cu propunere de clasare.

Mai departe: nu este de găsit nici în arhiva Primăriei Timișoara, nici la Arhivele Naționale și, evident, nici revendicatorii n-au adus vreun exemplar din actul de naționalizare a clădirii emis în 1956 (n.r. – acest lucru se făcea de către comitetul executiv al sfatului popular) din care să reiasă că bunul imobil al chiaburului Ioan Klaszkin de la adresa E. Gojdu nr. 12 intră în proprietatea Statului Român. Nu de alta, dar naționalizarea nu se făcea pe vorbe, ci în scris.

De asemenea, extrem de ciudat, acea cerere din 1956 a Sfatului Popular al Orașului Timișoara (n.r. – organul local al puterii de stat în perioada 1950-1968, precursorul primăriei) prin care se solicita intabularea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului din str. E. Gojdu nr. 12 nu a fost anexată la dosarul administrativ nr. 2085, deși acest document are o importanță crucială: în mod normal, acolo ar fi trebuit să fie menționat motivul care sta la baza solicitării și nu este exclus ca acest motiv să fi fost tocmai faptul că imobilul rămăsese fără proprietar, or lucrul ăsta ar fi dat peste cap toată argumentația revendicatorilor! E posibil ca acea cerere să fi dispărut cândva din arhiva municipalității și nu se găsește nici la Arhivele Naționale, căutările noastre printre vrafurile de documente păstrate la sediul acestei instituții fiind zadarnice.

Absența de la litera „K”

Încă un detaliu și încheiem. În demersurile dumneaei de a scoate la suprafață adevărul cu privire la această retrocedare, Iuliana Husar a făcut rost și de anexa privitoare la Timișoara a Decretului 92/1950, în care sunt înșiruiți în ordine alfabetică numele „chiaburilor” din orașul nostru, adresele la care se aflau imobilele acestora, precum și numărul de apartamente ce urmau a fi naționalizate.

chiaburi

O parte din lista chiaburilor” din Timişoara,

pe care nu se regăseşte numele Klaszkin Ioan

 

La litera „K” (numerele de ordine 389-459) nu figurează nici un „Klaszkin”, ceea ce înseamnă că, la momentul emiterii decretului, imobilul de pe strada Emanoil Gojdu nr. 12 nu era în pericol de a fi naționalizat. Încă un argument care vine în susținerea versiunii Iulianei Husar, cum că naționalizarea din 1956 a casei s-a produs doar pentru că imobilul rămăsese fără stăpân. Și fără succesori.


Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

2 thoughts on “De 15 ani, o timişoreancă luptă pentru a demonstra că restituirea a jumătate dintr-o clădire istorică din Timişoara se bazează pe un fals

  1. INCA O FATETA A MAFIEI IMOBILIARE CEVA MAI RAU DECIT CARACATITA ITALIANA. TOTI FUNCTIONARII DIN PRIMARIE IMPLICATI IN ACEST FURT TREBUIESC PEDEPSITI CU ANI GREI DE INCHISOARE PENTRU NEGLIJENTA SAU FURT.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *